Ca istoric, privesc orice proiect de reorganizare administrativ-teritorială nu doar prin prisma eficienței birocratice pe termen scurt, ci și prin filtrul memoriei instituționale și al continuității statale. România modernă și România Mare nu sunt simple construcții administrative, rezultate dintr-un calcul contabil, ci expresia unui proces istoric dramatic, clădit prin jertfe umane, negocieri diplomatice complexe și un echilibru geopolitic permanent fragil.
A propune astăzi o regionalizare profundă a țării, fără o analiză riguroasă a implicațiilor istorice, instituționale și geopolitice, înseamnă a ignora lecțiile fundamentale ale trecutului nostru. Iată principalele argumente pentru care consider că o asemenea reformă, dacă nu este temeinic fundamentată, poate deveni o vulnerabilitate majoră pentru statul român.
Erodarea fundamentului de la 1918 și a statului național unitar
Marea Unire de la 1918 a creat cadrul istoric al desăvârșirii statului național român, iar Constituția din 1923 a consacrat juridic principiul statului național unitar și indivizibil. Acest model nu a fost ales întâmplător. Într-o regiune a Europei marcată de prăbușirea imperiilor multinaționale, România avea nevoie de un cadru statal coerent, capabil să asigure integrarea provinciilor istorice, coordonarea instituțională și apărarea suveranității.
Orice proiect de regionalizare care transferă atribuții esențiale către structuri teritoriale puternice trebuie analizat cu maximă responsabilitate, pentru a nu afecta echilibrul dintre administrația centrală și cea locală și nici coerența instituțională a statului.
Pericolul reactivării vechilor granițe imperiale și al faliilor istorice
Oricât de tehnic ar fi prezentată o hartă a regiunilor, ea nu poate face abstracție de geografia istorică. Suprapunerea viitoarelor regiuni peste contururile fostelor provincii istorice (Transilvania, Moldova, Țara Românească) riscă să reactiveze, simbolic sau instituțional, vechile delimitări geopolitice și administrative rezultate din dominația imperiilor Habsburgic, Țarist și Otoman asupra spațiului românesc.
Istoria ne arată că delimitările administrative pot contribui, în timp, la conturarea unor identități politice distincte. În loc să încurajăm dezvoltarea echilibrată și cooperarea între toate zonele țării, riscăm să accentuăm faliile economice și culturale dintre estul și vestul României și să alimentăm regionalisme pe care generațiile anterioare s-au străduit să le depășească.
Lecția fragilității interbelice și riscul revizionismului
Să nu uităm cât de dificil a fost procesul de consolidare a României Mari în perioada interbelică. Disputele interne privind gradul de autonomie al provinciilor și modalitățile de integrare administrativă au făcut parte dintr-o dezbatere politică amplă, într-un context în care statele revizioniste urmăreau să conteste ordinea teritorială stabilită după Primul Război Mondial.
Astăzi, într-un context geopolitic tensionat, marcat de conflicte la granițele noastre și de recrudescența discursurilor revizioniste în Europa, orice dezechilibru instituțional poate deveni o vulnerabilitate exploatabilă din exterior. De aceea, consolidarea capacității statului de a acționa unitar, de a-și apăra interesele și de a asigura stabilitatea internă trebuie să rămână o prioritate națională.
Iluzia modernizării prin decupaj teritorial
Istoria modernă a României oferă deja un reper relevant pentru înțelegerea dificultăților reorganizării teritoriale. După Marea Unire din 1918, elita politică a României Mari s-a confruntat cu o dilemă fundamentală: alegerea între modelul statului centralizat, susținut de Partidul Național Liberal, și cel al descentralizării largi, organizate în jurul provinciilor istorice, promovat inițial de Partidul Național Român din Transilvania și de Partidul Țărănesc.
Constituția din 1923 și Legea pentru Unificarea Administrativă din 1925 au consacrat cadrul instituțional al statului național unitar, urmărind uniformizarea organizării administrative și integrarea provinciilor istorice într-un sistem instituțional comun.
Provocarea era considerabilă: România reîntregită trebuia să armonizeze sisteme juridice, fiscale și administrative diferite, moștenite din experiența fostelor administrații habsburgică și țaristă, precum și din tradiția instituțională a Vechiului Regat. În acest context, liderii politici ai epocii au considerat că unificarea administrativă și consolidarea instituțiilor comune erau esențiale pentru funcționarea noului stat.
Mai mult, în contextul presiunilor revizioniste din anii 1920-1930, autoritățile române erau preocupate de orice vulnerabilitate care putea fi exploatată de statele vecine pentru a contesta legitimitatea și stabilitatea României Mari.
Un alt reper istoric îl reprezintă reforma administrativă din 14 august 1938, prin care regele Carol al II-lea a introdus zece ținuturi, ca unități administrative superioare județelor, conduse de rezidenți regali. Realizată în contextul instaurării regimului autoritar, reforma a urmărit inclusiv consolidarea controlului central asupra administrației. În loc să reprezinte o soluție administrativă durabilă, noua organizare a introdus un nivel suplimentar de conducere teritorială, iar ținuturile au fost desființate în septembrie 1940.
Această experiență demonstrează limitele unei reorganizări teritoriale impuse de sus, în absența unei continuități instituționale și a unui consens durabil asupra organizării administrației. Ea ne avertizează că simpla introducere a unor structuri administrative de dimensiuni mai mari nu garantează eficiența și modernizarea statului.
De altfel, istoria administrației românești ne arată că redesenarea hărții nu rezolvă, prin ea însăși, problemele fundamentale ale societății: corupția, incompetența administrativă și lipsa infrastructurii. Dimpotrivă, crearea unui nou nivel birocratic regional poate genera centre suplimentare de putere și noi mecanisme de influență politică, fără să ofere garanția reducerii decalajelor economice și sociale.
Vâlcea – din 1392, o continuitate care nu trebuie întreruptă!
Aș dori să aduc în această dezbatere și un argument care depășește dimensiunea strict administrativă: argumentul istoriei și al continuității.
Județul Vâlcea este atestat documentar la 8 ianuarie 1392, într-un hrisov al marelui voievod Mircea cel Bătrân, prin care Mănăstirii Cozia i se recunoștea dreptul de a strânge anual albinăritul din județul Vâlcea. Actul, scris de logofătul Filos, viitorul monah Filotei, constituie o mărturie excepțională a existenței acestui ținut în organizarea Țării Românești medievale.
Există un detaliu istoric care merită subliniat: județul Jaleș este atestat încă din 1385, dar ulterior dispare ca unitate teritorială, teritoriul său fiind integrat în alte județe. Vâlcea, în schimb, a traversat peste șase secole de istorie păstrându-și numele și identitatea teritorială fundamentală. Este, așadar, cel mai vechi județ românesc existent astăzi, atestat documentar sub aceeași denumire.
Nu vorbim numai despre o denumire înscrisă într-un document medieval. Vorbim despre o comunitate istorică, despre o memorie colectivă, despre instituții, tradiții, patrimoniu și despre o identitate construită de generații.
Aici, la Cozia, în acest spațiu de spiritualitate și cultură românească, s-au întâlnit istoria domniei lui Mircea cel Bătrân, cultura manuscrisului medieval și continuitatea unei comunități teritoriale care a rămas în istorie sub numele de Vâlcea.
Desigur, administrația trebuie să se modernizeze, instituțiile trebuie eficientizate, iar serviciile publice trebuie să fie cât mai aproape de cetățean. Dar modernizarea nu trebuie confundată cu desființarea reperelor istorice.
Un județ nu este doar o suprafață pe hartă și nici doar o structură birocratică. Este o comunitate de memorie, apartenență și continuitate.
De aceea, consider că județul Vâlcea trebuie păstrat ca unitate administrativ-teritorială. Nu dintr-un simplu reflex sentimental sau dintr-un orgoliu local, ci din respect pentru istorie, pentru identitatea comunităților și pentru continuitatea instituțională a României.
România de astăzi este clădită pe sacrificiul generațiilor care au luptat pentru independență, au făurit unitatea națională și au apărat libertatea acestui popor. Datoria noastră, a celor care înțelegem mecanismele istoriei, este să avertizăm că echilibrul unui stat nu este niciodată garantat pentru totdeauna.
Modernizarea administrației și absorbția fondurilor europene se pot realiza prin debirocratizare, digitalizare, profesionalizarea instituțiilor și cooperare intercomunitară, fără a pune în pericol caracterul unitar al statului.
Nu avem dreptul să sacrificăm coeziunea națională și echilibrul instituțional al României reîntregite pentru un experiment administrativ ale cărui consecințe pe termen lung nu sunt pe deplin evaluate.
Prof. dr. Florin Epure
